Jurnalism sau provocare?

Nu sunt un mare fan al relatărilor legate de viaţa personală, dar dezbaterea din această seară ce a avut loc în cadrul evenimentului “Serile FJSC” la care, de altfel, am asistat, m-a motivat să îmi exprim punctul de vedere în ceea ce priveşte jurnalismul timpurilor noastre. Ce s-a întâmplat mai exact… Am vizionat filmul “Toţi oamenii preşedintelui”, după care invitatul serii, Robert Turcescu, a încercat să respecte tema dezbaterii (Responsabilitatea presei în România) şi ,în opinia mea, a fost “Mission Accomplished”. Acesta, a făcut o comparaţie între presa anilor ‘70 din SUA şi presa zilelor noastre. Apropo, le recomand viitorilor jurnalişti ce nu au reuşit să ajungă azi la dezbatere să urmarească “Toţi oamenii preşedintelui”(All the President’s Men), din simplul fapt că e o lecţie importantă de “Cum trebuie practicat jurnalismul”. Presa la ora actuală ocoleşte subiectele cu adevărat importante, în favoarea “nikitismelor” dintr-o singură cauză, publicul. Părerea mea e că de la revoluţie încoace, publicul românesc a devenit din ce în ce mai infantil. Ce îi place tânărului de azi? Să râdă, să fie “pă trend”… şi cam atât. Dar, să revenim la responsabilitatea presei. Mass-media are ca principală responsabilitate informarea, dar şi educarea publicului, doar că aici intervine banul, veşnica problemă a umanitaţii, şi dorinţa deţinătorilor de trust-uri media de a face profit în primul rând şi apoi de a informa. Nimeni nu este obligat să urmarească Ştirile de la ora 5, postul OTV sau să citească Libertatea. Prin urmărirea acestor emisiuni sau prin citirea ziarelor de scandal, publicul încurajează acest tip de “jurnalism” şi nu înţeleg de ce jurnaliştii ar fi principalii vinovaţi ai acestei tendiţe a publicului pentru cei 3 S(sex, scandal, sânge). Am putea spune că mass-media e un “biosistem”: publicul influenţează producţia jurnalistică, patronul vrea profit şi ii face pe plac publicului, jurnalistul trebuie să cânte după partitura scrisă de superiorul său, iar produsul final… Doamne ajută. Poate că mă înşel, pentru că nu am experienţă şi sunt un amărât de student în anul I, dar revin la ceea ce am scris mai devreme şi spun că nimeni nu e obligat, de exemplu, să citească ce am scris. Citiţi ce vreţi, vizionaţi ce vreţi, dar nu uitaţi de respectul de sine. Nu cred că jurnalismul de calitate e pe moarte, e nevoie doar de o resuscitare şi de un public interesat de problemele sistemului în care trăiesc şi mai puţin de vieţile private ale concetăţenilor săi, un public care se respectă şi refuză orice formă de incultură.